Provocarea viitorului: tehnologie cu suflet

de Bogdan Marchidanu

La prima auzire, “Ştiinţa Complexităţii” este un termen greu şi vag în acelaşi timp, care ar putea defini practic orice aspect al vieţii umane. În esenţa lui însă, termenul defineşte o întreagă paradigmă existenţială care, deşi pare a defini prezentul, caută, de fapt, să parametrizeze în termenii gândirii umane, viitorul.

Una dintre reclamele destul de des întâlnite în ultimii ani pe ecranele televizoarelor spunea cam aşa: “Birou, casă, birou, casă. Acelaşi lucru zi de zi, lună de lună, an de an. Ca să rezişti acestui stres, ia pilula x, care te va ajuta să uiţi de stres şi să fii fericit.”

Oarecum simplistă prin exprimare, reclama respectivă ilustra însă o realitate dură a vieţii contemporane: transformarea actului existenţial al omului într-o bandă rulantă mecanicistă, alimentată de cercul vicios al unui mecanism economic global bazat esenţialmente pe creşteri de productivitate şi maximizarea de profituri.

“Suntem confruntaţi în viaţa cotidiană cu provocările paradigmei mecanice a existenţei,” declara recent, cu ocazia unei întâlniri cu directori IT din firme mari din România, profesorul doctor Florin Munteanu, membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România şi preşedinte fondator al Centrului pentru Studii Complexe. “Noi, oamenii, suntem recunoscuţi ca fiind ingenioşi şi creativi, dar, iată, aproape că nu observăm problema fundamentală cu care ne confruntăm acum: schimbarea a însăşi naturii umane. Provocările cu care azi ne confruntăm ţin de mobilitate, de multiculturalitate şi de transcendenţă. Deci de o cu totul paradigmă existenţială.”

Provocările mai sus menţionate au însă, din nefericire, potenţialul de a deveni un pericol generalizat. De ce? Prin prisma educaţiei tradiţionale, oamenii au fost pregătiţi să rezolve probleme generate de mediul în care îşi desfăşoară activitatea, şi nu să se considere parte a unei situaţii de fapt temporare, căutând să găsească o evoluţie cât mai lină şi cât mai holistică a ei.

Cu alte cuvinte, mediul şi esenţa economiei axate pe producerea de profit exprimat în bani, au generat în timp transformarea omului într-o biată rotiţă din mecanism, negându-i acestuia exact chintesenţa sa existenţială: unicitatea. Practic, din creator al unor mecanisme de îmbunătăţire a vieţii sale, omul a ajuns să genereze doar soluţii mecaniciste de eficientizare a producţiei de tip robotic, în scopul ultimativ al maximizării unor profituri exprimate în bani.

Acest lucru este actualmente evident la toate nivelurile de vârstă umană. Iar culmea procesului o reprezintă faptul că, în cele din urmă, omul însuşi devine victimă prin excluderea lui din însuşi miezul mecanismului de producţie. Ce altceva a însemnat, istoric vorbind, mecanizarea agriculturii? Sau industrializarea? Sau, de dată mai recentă şi în mod curent, robotizarea proceselor industriale şi chiar a unor servicii?

Fenomenele de mai sus nasc, în opinia mea, o întrebare legitimă: ce se întâmplă şi, mai ales, se va întâmpla pe termen scurt cu toţi aceşti oameni excluşi de avansul tehnologiei din lanţul de producţie? Chestiunea devine cu atât mai arzătoare cu cât economia bazată pe schimb a generat banii ca mijloc fundamental de satisfacere a nevoilor individuale. De unde vor avea bani toţi aceşti oameni excluşi din lanţul economic pentru a-şi mai satisface aceste nevoi?

O tentativă de răspuns parţial este actualmente oferită de guverne, în parteneriat cu marile firme de tehnologie, prin educaţie. Mai precis, prin intensificarea eforturilor de a atrage tinerii în domenii precum tehnologia. Iar România, prin firmele de tehnologie prezente aici, este un bun exemplu în acest sens. Din păcate, nimeni nu pare dispus să ofere un răspuns la întrebarea ce se întâmplă cu generaţiile mai vârstnice, cu oamenii de 40-50-60 de ani care se trezesc excluşi din viaţa productivă de uneltele tehnologice de maximizare a profiturilor mai sus menţionate?

Soluţii?

Analişti de prestigiu oferă câteva variante de răspuns. Unii susţin, de pildă, că soluţia va veni de la intensificarea performanţelor umane prin recurgerea la extinderea capabilităţilor biologice cu implanturi de tehnologie. Mai pe şleau, cipul electronic conectat la creierul uman. Alţii afirmă inevitabilitatea unui război general, judecând totul prin prisma creşterii excesive a  populaţiei şi împuţinării resurselor naturale.

Ei bine, Ştiinţa Complexităţii exact în acest punct intervine, poate ca o a treia cale. Prin încercarea de a transpune elementul “suflet” în ecuaţia existenţială, ea caută să genereze o schimbare profundă a percepţiei asupra rolului jucat de fiecare om în complexul ecosistem care se numeşte viaţă şi activitate umană.

“Nivelul biologic uman a rămas undeva jos, în vreme ce tehnologia s-a dus mult prea sus,” spune profesorul Munteanu. “Este nevoie urgentă de educare a oamenilor în sensul implicării lor în activităţi în care spiritualitatea, acel element atribut unicat al omului, să genereze, prin tehnologie, alte domenii şi alte valenţe existenţiale pentru oameni, locuri în care oamenii să îşi găsească noi rosturi şi chiar bucuria de a trăi. A sosit vremea să uităm de termenii “Job” şi “Hobby” socotiţi separat pentru a defini ceea ce face un om şi să implementăm mental termeni noi, cum ar fi, de pildă, “Jobby”, adică îmbinarea integrată dîntre muncă şi plăcere.”

Evident, un asemenea efort înseamnă ceva uriaş şi greu de transpus în practică, cel puţin acum. Înseamnă mai presus de orice o schimbare profundă de mentalitate pe scară largă. Înseamnă transformarea profundă a firii umane de la individualism la comunitate, oricare ar fi dimensiunea acesteia. Înseamnă încredere şi construcţie.

Înseamnă trecerea de la producţia de produse la producţia de idei şi planuri sociale pe scară mai mică sau mai largă, desigur cu ajutorul intens al tehnologiei. În fond, de producţie în sine deja au grijă nanomaşinile şi imprimantele 3D. Aici, cel puţin, părerile specialiştilor tind să intre în armonie: într-un orizont de timp de maxim 10 ani, tot ceea ce înseamnă producţie va fi încredinţat maşinilor.

Şi mai înseamnă ceva: schimbarea profundă a mecanismului economic bazat pe bani. Şi asta pentru că antrenarea unor mase largi de oameni cu diverse pregătiri şi abilităţi în procesele de creaţie a viitorului pare, cel puţin actualmente, imposibil de monetizat. De transformat în bani, astfel încât oamenii respectivi să îşi împlinească nevoile folosindu-se de mecanismele de schimb tradiţionale.

Nimeni nu poate spune cum va arăta viitorul, în condiţiile existenţei aproape copleşitoare a tehnologiei în viaţa umană. Însă pragul unei transformări radicale la scară planetară se găseşte deja sub picioarele noastre. Că ne place sau nu, trăim deja apocalipsa mayaşă, chiar dacă sub o altă formă decât cea imaginată de marele public. De noi şi de eforturile noastre conjugate de transformare interioară va depinde existenţa unei transformări line sau, dimpotrivă, a uneia abrupte şi dramatice.