A trecut un deceniu, sau poate chiar mai mult, de când conceptul eHealth a apărut şi în România ca un concept revoluţionar, capabil să reformeze din temelii sistemul de sănătate publică. Între timp, conceptul a căpătat ceva „carne”, dar este încă departe de a deveni un întreg operaţional, capabil să-şi îndeplinească scopurile pentru care a fost proiectat.

Puţină istorie

Ca şi concept, eHealth face parte, alături de eLearning, din gama construcţiilor sociale adresate întregii populaţii. Cele două concepte nu se puteau materializa în lipsa avansului tehnologic şi ilustrează perfect una din aplicaţiile la scară socială ale modelului globalizării economice. Ele sunt, dacă pot spune aşa, cele două exemple benefice majore ale termenului de „societate informaţională”.

Pentru România, mai ales în urma aderării la Uniunea Europeană, cele două concepte au devenit, pe lângă o cerinţă de îndeplinit pentru un stat membru al acestei Uniuni, şi o oportunitate de afaceri pentriu diverşi actori implicaţi, de la organizaţii civice la firme de cele mai diverse dimensiuni. Iar aici exemplele de succes sunt deja prea numeroase pentru a fi pur şi simplu înşirate într-un articol. Cu toate astea, povestea eHealth pentru România este departe de a se fi încheiat. Ba, mai mult, este încă departe de a fi socotită un real succes.

Stare curentă

Situaţia curentă de pe piaţa locală este relativ bine cunoscută. Oarecum în aceeaşi măsură de cunoscute sunt şi motivele. Practic, elementul fundamental al construcţiei eHealth, „cărămida” de bază a fost acela al Sistemului Informatic Integrat, celebrul SIUI, o „cărămidă” care a avut nevoie, în bună tradiţie mioritică, de mai bine de zece ani pentru a se concretiza într-un sistem funcţional şi eficient.

Ei bine, încă nu putem vorbi de un concept eHealth complet transpus în practică din pricina celorlalte „cărămizi” de care era şi este nevoie în construcţia sistemului: reţeta electronică, cardul de sănătate şi dosarul electronic al pacientului.

În cazul reţetei electronice, lucrurile au fost oarecum puse pe făgaşul potrivit. Menită să stopeze furturile şi evaziunea fiscală din lanţul medic-farmacist-pacient, reţeta electronică funcţionează de câteva luni bune în România, nu fără să fi trecut anterior prin avatarurile contestaţiilor şi rezistenţei opuse în special nu de către cei care au pierdut licitaţia pentru implementarea conceptului, ci de către medicii de familie şi farmacişti.

O rezistenţă manifestată de către unii dintre medicii de familie pe motiv de costuri suplimentare ale actului medical, costuri care nu erau suportate de către stat sau de către pacient, sau chiar pe motiv (nedeclarat) de pierdere a avantajelor materiale (a se citi bani, mulţi bani) rezultate din distribuirea medicamentelor către pacienţi. Cât despre o parte a farmaciştilor, motivele rezistenţei lor sunt prea evidente ca să mai fie reamintite.

Cardul de sănătate reprezintă „cărămida” aflată în fază curentă de implementare, după rezolvarea tuturor aspectelor legate de contestaţii privind licitaţia de atribuire şi chestiuni tehnice privind produsele în sine. Nici aici lucrurile nu sunt complet definitivate, întrucât termenele de distribuire a cardurilor către populaţie au fost amânate de câteva ori, din raţiuni încă nu foarte clar explicate de către autorităţile responsabile de întregul proces.

În fine, elementul final, cel al dosarului electronic al pacientului, este şi cel care stârneşte actualmente cel mai mare scandal. Dosarul electonic a fost anunţat ca fiind prioritar pentru conducerea curentă a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate (CNAS) după ce, cu doi ani în urmă, fosta conducere a acestei instituţii anunţa… acelaşi lucru.

Care este, potrivit actualei conduceri CNAS, situaţia în acest moment? Se poartă discuţii tehnice între reprezentanţii sistemului medical, CNAS şi câştigătorii proiectului pentru a se identifica principalele categorii de date care pot fi introduse în DES. Un stadiu relativ incipient. Iar primele informaţii din dosarul electronic de sănătate ar trebui să poată fi accesate în prima parte a anului 2014. Este foarte posibil ca şi aceasta să fie o estimare excesiv de optimistă.

Mai multe firme de consultanţă au arătat, de-a lungul timpului, că datele posibile ale pacientului care vor fi conţinute în Dosarul Electronic de Sănătate sunt:

Echipamente medicale – prezenţa unor dispozitive sau proteze implantate sau externe

Imunizări – statusul vaccinelor administrate

Semne Vitale – informaţii referitoare la aceşti parametri într-o anumită perioadă

Rezultate – ale diferitelor teste, de cardiologie, analize, radiologie etc.

Proceduri – (intervenţii, diagnostic, operaţii, tratament) aplicate pacientului

Consultaţii sau zile de spitalizare

Planul de tratament – tratament, intervenţii, servicii, proceduri sau alte evenimente clinice programate pentru pacient

Decizii pacient – opţiunea pacientului referitoare la donarea de organe, tratamente acceptate, resuscitare

Status pacient – nivelul de sănătate al pacientului, inclusiv probleme locomotorii, teste mentale, depresie etc.

Probleme – probleme clinice, condiţii, diagnostice, antecedente, simptome, patologie

Istoric de familie – istoric medical de familie pentru rude biologice, utilizate în calcularea gradului de risc al pacientului

Istoric social – stil de viaţă, angajatori, status social, factori de risc de mediu sau de muncă

Alerte – alergii, intolerante precum şi alte alerte referitoare la pacient

Medicație – detalii despre tratamentul cu medicamente, tratament curent, istoric al prescripțiilor.

Motive… şi motive

Cum România este o ţară eternă şi fascinantă, motivele existenţei unor asemenea întârzieri în finalizarea implementării unui sistem complex, de pe urma căruia ar beneficia toţi locuitorii acestei ţări ţin mai puţin de sfera tehnică şi mai mult de sfera intereselor de grup.

De pildă, printre primii care au manifestat rezerve serioase faţă de acest proiect s-au numărat cadrele medicale. De exemplu, un grup de peste 80 de medici din întreaga ţară a adresat încă din februarie a.c. un memoriu către Colegiul Medicilor din România, în care „semnalează aspectele etice și juridice pe care le implică informatizarea medicală“. Conform acestui document, „utilizarea și acceptarea SIUI, a cardului de sănătate, a rețetei electronice și a dosarului electronic duc la încălcarea dreptului la confidențialitate a pacientului și la încălcarea secretului profesional“.

O argumentaţie mult mai amplu detaliată se regăseşte şi în memoriul trimis în martie către Camera Deputaţilor, memoriu care reuneşte nu mai puţin de 47 de organizaţii semnatare!

Tot în martie, s-a organizat în Capitală, în faţa clădirii Parlamentului un miting „anti-cip“, susţinut de către unii medici care afirmă că, prin utilizarea şi aplicarea platformei informatice a asigurărilor de sănătate, nu va mai exista confidenţialitate şi nici secret profesional, şi că „există riscuri de discriminare şi abuz prin expunerea pacientului la o posibilă agresiune informatică“.

Şi preşedintele Asociaţiei Pacienţilor Cronici din România, Cezar Irimia, declara recent (citat de Radio România Actualităţi) că are o „îndoială“ reală în ceea ce priveşte confidenţialitatea datelor cu caracter personal care vor fi incluse în dosar şi că nu există nicio garanţie că dosarul va fi foarte bine securizat. Un punct de vedere pertinent, având în vedere că nu se cunoaşte încă cu claritate numărul şi calitatea persoanelor care au dreptul şi pot accesa dosarul, respectiv să modifice şi să actualizeze datele conţinute de acesta.

Evident, riscurile obiective asociate conceptului eHealth sunt reale. De exemplu, în Franţa, unde sistemul dosarului electronic de sănătate este pe deplin funcţional de câţiva ani, creşte constant numărul plângerilor depuse de pacienţi care descoperă că îşi pot accesa foarte facil dosarele proprii, dar şi ale altor persoane. Iar astfel de situaţii apar şi în alte ţări, unde conceptul eHealth a ajuns într-o fază avansată de operaţionalitate. Şi totuşi… astfel de riscuri ţin practic de latura de asigurare a securităţii datelor din sistem, o latură cu caracter tehnic, care poate fi rezolvată fără probleme în condiţiile existenţei bunei credinţe.

Întrebarea care se poate pune este simplă: Cât de periculoase sunt, oare, astfel de riscuri, pentru ca rezistenţa pe alocuri înverşunată manifestată contra conceptului să nu ducă la blocarea lui pe termen nelimitat? Şi asta pentru că blocarea oricăreia din componentele conceptului ar duce în mod inexorabil la blocarea întregului concept şi, pe cale de consecinţă, a întregului sistem.

OK, România are şi alte provocări cărora trebuie să le facă faţă, cum ar fi, de pildă, cea a modului în care va fi accesat sistemul informatic în mediul rural, unde rata de penetrare a Internetului se menţine la un nivel relativ scăzut, iar dotarea cu conexiuni mobile impune o serie de costuri deloc neglijabile. Însă, astfel de provocări ţin, în ultimă instanţă, doar de chestiuni tehnice şi, ulterior, de chestiuni de comunicare inteligentă pentru adoptarea rapidă a schimbării. Nimic care să nu fie rezolvat cu niscaiva fonduri, şi nici acestea din cale afară de mari.

Având în vedere cele de mai sus, adevăratele obstacole în calea deplinei funcţionalităţi a conceptului eHealth în România sunt, în opinia mea, cele care ţin de mentalitate şi interese pecuniare individuale sau de clan. Să stăm strâmb şi să judecăm drept: Pe câţi medici, farmacişti, politicieni sau oameni de afaceri aţi văzut să încurajeze cetăţeanul, omul obişnuit, să îşi caute rezolvarea problemelor de sănătate personală într-un univers globalizat, accesibil pentru oricine în mediul eHealth?

Eu unul aş putea număra răspunsurile la întrebarea de mai sus pe degete, poate de la ambele mele mâini. De ce? Deoarece sistemul de sănătate a rămas printre puţinele sisteme sociale unde menţinerea captivă a clientului, recte pacientul, este cea mai sigură metodă de profit. Iar despre costurile morale şi cele măsurate în vieţi omeneşti ale unei asemenea metode nu pare mai nimeni dispus să vorbească deschis…

Bogdan MARCHIDANU