De ani de zile, atunci când se vorbeşte despre educaţie se face referire la necesitatea unor programe de instruire adaptate cerinţelor pieţei. Problema tot mai vizibilă devine însă alta: care cerinţe?

de Bogdan Marchidanu

Cu foarte puţin timp în urmă, o ştire apărută în media a trecut relativ puţin observată, deşi impactul ei este, cel puţin din punctul meu de vedere, mai mare decât acela al răsturnării violente a unor sisteme politice din diverse ţări de pe glob. Pe scurt, ştirea respectivă spunea că în Marea Britanie s-a ajuns, în ultimii doi-trei ani, ca aproape 50% din absolvenţii de institute universitare prestigioase din această ţară să nu îşi găsească de lucru după absolvirea studiilor.

Pentru cei care îşi legau speranţele de “îndulcire” a perspectivelor de viaţă, cel puţin profesională, de absolvirea unor astfel de instituţii aflate în topul mondial al recunoaşterii, vestea poate veni ca o măciucă. Şi asta deoarece ea naşte cel puţin câteva întrebări. Dacă aşa ceva se petrece cu un absolvent în Marea Britanie, ce se petrece cu un absolvent de instituţie de învăţământ superior mai puţin faimoasă, aflată în altă ţară, de pildă în România? Şi chiar, mai înfricoşător decât atât, dacă se poate petrece aşa ceva, ce nevoie mai este de învăţământ universitar per ansamblu? Doar ca să scoată şomeri pe bandă rulantă?

Scurt istoric şi fenomenologie

Ceea ce se petrece acum la nivel mondial este extrem de pervers şi prea puţin întrevăzut de omenire în ultimele decenii. Fenomenul are două laturi, la fel de importante amândouă: latura educaţională pură şi latura dezvoltării sociale prin intervenţia tehnologiei.

Latura educaţională se referă, din punctul meu de vedere, la faptul că principiile fundamentale de educaţie, la toate nivelurile, s-au bazat dintotdeauna pe dezvoltarea aptitudinilor de execuţie specializată şi eficientă a unor sarcini, şi prea puţin pe dezvoltarea elementelor de creativitate personală în cadrul unor fenomene generale din care esenţiale sunt doar liniile directoare.

Ca să explic mai bine ce vreau să spun, să luăm exemplul unei facultăţi tehnice, alta decât ştiinţa calculatoarelor. De zeci de ani programa şcolară s-a axat aproape exclusiv pe însuşirea unor legi şi tehnologii astfel încât absolventul instituţiei respective, denumit inginer, să ştie imediat ce intră în câmpul muncii ce anume să folosească mai bine pentru a eficientiza domeniul de muncă.

Indiferent că metodele educaţionale s-au modernizat sau nu, că accesul tot mai larg şi mai rapid la Internet a făcut posibilă adoptarea unor metode educaţionale moderne, precum e-Learning, filozofia din spatele întregului proces educaţional a rămas aceeaşi: pregătirea oamenilor pentru aplicare eficientă a ceea ce există.

Despre folosirea unor talente personale, eventual caracteristice persoanei respective de dinainte de accederea la nivelul pregătirii universitare nu s-a făcut aproape niciodată vorbire. Cu atât mai puţin nu s-au aplicat astfel de talente pentru a se încerca în cadru universitar dezvoltarea permanentă a unor procese creatoare în chiar domeniul specific de educaţie al respectivei instituţii universitare.

Ei bine, o asemenea atitudine a instituţiilor universitare îşi arată roadele nefericite acum, când cea de-a doua latură menţionată mai sus, cea a dezvoltării sociale prin intervenţia tehnologiei, a transformat deja fundamental peisajul activităţii umane de după încheierea studiilor şi absolvirea unei astfel de instituţii de învăţământ superior.

Ca să exemplific ce vreau să spun, voi lua doar două exemple, definite de acronime: M2M şi imprimarea 3D. Denumirea M2M ascunde fenomenul mondial de transformare a infrastructurilor tehnologice în infrastructuri în care maşinile comunică direct între ele, fără intervenţia omului (de unde şi numele, Machine-to-Machine sau M2M). A doua denumire se referă la recentul fenomen al dezvoltării tehnologiei de imprimare tridimensională.

Fenomene şi soluţii

Furnizorul global de tehnologie Cisco previzionează că în 2015 vor exista circa 50 de miliarde de dispozitive M2M conectate în reţele la nivel mondial. Cam şase astfel de dispozitive pentru fiecare om de pe planetă. Ce va însemna asta? Printre altele, dispariţia enorm de multor locuri de muncă de pe suprafaţa întregii planete, de educaţia ocupanţilor ai cel puţin unei părţi din acestea ocupându-se instituţiile actuale de învăţământ superior, pe baza programelor şcolare curente.

Şi ca să nu rămân doar în sfera generalităţilor, cred că sunt suficiente câteva exemple minore, prezente şi în România. Unul este cel al expansiunii Internet Banking-ului. Întrebarea care se pune aici este câte locuri de muncă din bănci vor fi anihilate de o asemenea expansiune, în condiţiile în care se ştie că pentru ocuparea unui astfel de post într-o bancă, aspirantul trebuia musai să fie absolvent de învăţământ superior? Un alt exemplu este cel al comerţului electronic, fenomen care cunoaşte şi el o creştere extrem de dinamică. Câţi absolvenţi de Comerţ şi Marketing îşi vor mai găsi, în atari circumstanţe, locuri de muncă în viitor pe măsura pregătirii de tip clasic primite de ei pe băncile facultăţilor?

Al doilea fenomen menţionat de mine anterior, cel de imprimare tridimensională, are darul de a provoca efecte şi mai perverse. Privind lucrurile oarecum la extrem în zilele noastre, din momentul în care orice om îşi va putea proiecta orice fel de obiect, oricât de complicat, pe care şi-l va transpune în realitate prin intermediul unui robot de imprimare tridimensională, ce nevoie va mai fi pe piaţă de fabrici, de comerţ şi de lanţuri de desfacere? Cu alte cuvinte, ce utilitate vor mai avea inginerii, economiştii, ş.a.m.d.?

Sunt cele de mai sus nişte utopii? Foarte posibil că da, pentru mulţi. Tuturor celor care se îndoiesc că aceasta este evoluţia aproape inexorabilă a omenirii, îmi permit să le amintesc, dacă nu ştiau deja, că în anul de graţie 1993, deci cu mai puţin de două decenii în urmă, marele om de IT care se numeşte Bill Gates afirma public că Internetul este o tâmpenie şi că nu va ajunge niciodată un fenomen de masă…

Care ar fi, atunci, soluţiile, cel puţin la nivel educaţional? Greu de spus în urma unei analize extrem de sumare a doar unor fragmente minuscule ale fenomenelor care se produc actualmente în viaţa omenirii. Şi mai ales greu de spus din perspectiva unui simplu analist conştient de universul care îl înconjoară, dar care, de unul singur, se poate mărgini doar la deschiderea unor ochi.

În mod cert va fi nevoie de un uriaş efort conjugat al unor oameni din cele mai diverse domenii şi de cele mai diverse facturi pentru găsirea unor soluţii de continuare a dezvoltării umane în circumstanţe precum cele menţionate anterior şi care au darul de a schimba însăşi paradigma existenţială a omului. Iar printre aceşti oameni, poate în primul rând vor trebui să se găsească înşişi profesorii, cei care ar trebui să-şi dea primii seama că fără o abordare lucidă a ceea ce se petrece în jurul nostru, obiectul muncii lor va deveni caduc din pricina lipsei de perspectivă a “clienţilor” pe care ei îi educă. Pentru toţi profesorii de pe planetă  zicala: “Deschideţi voi primii ochii şi bine, ca să nu vi-i închidă viaţa şi vremurile!” pare să fie astăzi mai adevărată ca oricând.